Interviu cu scriitorul
Dumitru Crudu

1. Pentru dumneavostră, a fi scriitor este mai mult un job sau o pasiune? Cine sunteți, Dumitru Crudu?

Mai mult decât o profesie și o pasiune, scrisul este firul comun care leagă toate evenimentele și poveștile vieții mele dându-mi coerență și sens. Locuri de munca, am avut multe de-a lungul timpului si toate erau foarte diferite, si cu pasiunile a fost la fel, am avut si hobby-uri diferite, dar exista un lucru in viata mea care nu s-a schimbat niciodata: scrisul.

Când locuiam în România, eram jurnalist la Monitorul de Brașov, mai apoi Bună ziua, Brașov ; apoi am vândut cărți pe stradă, am rămas șomer și m-am întors la Chișinău unde lucram la Radio Europa Liberă, la Biblioteca Ștefan cel Mare, la ziarul Timpul, la Radio Moldova, la Biblioteca Alba Iulia, la Colegiul de Turism și Vinificație Stăuceni, o suburbie a Chișinăului, și, în tot acest timp, când îmi schimbam locul de muncă peste noapte, a fost un lucru pe care nu l-am lăsat niciodată – scrisul.

Când simțeam că rămân fără aer unde lucram, scrisul m-a ajutat să nu-mi pierd optimismul și încrederea în sine. M-a ajutat să depășesc orice problemă, orice îngrijorare. M-a ajutat să-mi depășesc disperarea și să scap de depresiile spre care m-a împins atmosfera locurilor de muncă pe care le-am avut; joburi la care aproape toți șefii mei (cu excepția Lidiei Kulikovski de la Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu) erau adevărați dictatori. S-au purtat foarte prost cu angajații. Inclusiv cu mine. Ne insultau într-un mod nespus și mergeau peste noi.

Seara, acasă, mă întorceam umilit, cu moralul la zero. Nu vroiam să fac nimic. Dar era suficient să mă așez la birou, să-mi iau pixul și să încep să scriu ceva pe o coală de hârtie pentru a trece peste toată durerea mea. Unii dintre șefii mei aveau chiar și spioni printre colegii mei care îi „informau” despre angajații lor. Din această cauză am schimbat atâtea meserii: să pot supraviețui ca om și ca intelectual și de aceea nu renunț niciodată la scris. Literatura rămâne singurul prieten care nu mi-a întors niciodată spatele. Căruia nu i-am întors niciodată spatele. Și care mi-a dat cele mai mari bucurii din viața mea.

2. Când scrieți? În ce moment al zilei? Cât timp dedicați scrisului? Aveți un „ritual de scris”, un grafic?

Primul meu roman, Măcel în Georgia, l-am scris dimineața, între șapte și zece dimineața, timp de jumătate de an, înainte de a merge la slujba mea la Europa Liberă, pentru a fi mereu umilit. La acel moment, mă trezeam intenționat la șase dimineața ca să scriu. Puteam să scriu doar dimineața pentru că seara mă întorceam atât de umilit încât nu puteam face altceva decât să mă întind în pat, cu o eșarfă peste ochi, până adormeam. Scriam dimineața. Înainte de a scrie, alergam. Alergam în acasă, pe loc, timp de o oră, până eram ud de sudoare. Cu maioul umed și cu inima bătând cu putere, mă așezam la masa de lângă fereastră și începeam să scriu. Nu știam de ce. Am vrut să scriu ceva care să mă ajute să scap de acest sentiment represiv de neînsemnătate. De umilire. Vroiam să-mi recapăt demnitatea și bucuria de a trăi. Cu aceste gânduri în minte deschideam caietele verzi – îmi place să scriu în anumite caiete verzi – și începeam să scriu. Scriam fără un proiect exact în minte. Fără să știu întorsătura exactă pe care romanul o va lua. Fără să știu unde o să ajung. Și… rezultatul a fost Măcelul în Georgia, un roman despre câțiva tineri care au trecut prin dizolvarea Uniunii Sovietice.

3. Care sunt intențiile în spatele poveștilor, a poeziilor sau pieselor dvs? Ce reacții ați dori să obțineți de la cititori și care a fost cea mai mare provocare din viața dvs de autor?

Intenția primordială – punctul de plecare – a poeziei, poveștilor sau pieselor mele este de a ajuta personajele mele (sau „eul liric” al poeziei) să-și revină, să redescopere, să recâștige demnitatea de care au fost deposedați de mediu în care trăiesc și/sau muncesc, o demnitate care a fost zdrobită. Toate personajele mele sunt oameni modești. Ratați. Marginali. Bețivi. Agresori. Deținuți. Solitari. Izolați. Într-un cuvânt: oameni fără demnitate. Oameni umiliți. Umiliți de societate. De o societatea crâncenă și nedreaptă. Încerc să-i ajut să găsească noi modalități de a continua să trăiască, de a o lua de la capăt.

4. Care dintre cărți este preferata dvs și de ce? Mai aveți și alte pasiuni în afară de scris?

Dacă m-ai fi intrebat acum doi ani, răspunsul ar fi fost Ziua lui Mihai Mihailovici. Dar, între timp, a apărut romanul Margareta Noastră și a devenit cartea mea preferată. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici ocupă acum locul doi…

Aniversarea… ar fi putut fi numită și OCUPAȚIA SOVIETICĂ. Personajul principal se naște în aceeași zi în care Uniunea Sovietică îi ocupă regiunea – Basarabia – și își va sărbători mereu ziua de naștere în ziua în care sovieticii sărbătoresc Ziua Ocupației numită Ziua Eliberării.

Cât despre Margareta Noastră, este un roman despre eșec. Despre cum îți poți rata viața după ce ai avut vântul în pânze și pe toți la picioarele tale, în perioada în care Republica Moldova își câștiga independența. Este un roman despre creștere, dragoste, dar și despre KGB. Terebnea, un mare poet suspectat de colaborare cu KGB, a murit. Cu toate acestea, nu știm dacă a murit, și-a luat viața sau a fost ucis. Amanta lui devine amanta tuturor. Și astfel tânărul poet, personajul principal al romanului nostru, își dă seama că pentru a putea trăi și a continua să scrie, trebuie să renunțe la felul în care a trăit și a scris înainte. Trebuie să o ia de la capăt. Trebuie să-și recapete demnitatea pierdută.

5. În afară de pasiunea pentru scris, mai aveți și altele? Care sunt ele? Știu – este evident și subînțeles – că alta ar putea fi doar lectura. Dar am vrut să-mi spuneți mai multe.

Sportul. În principal, tenisul de masă și ciclismul. Practic tenisul de masă tot timpul anului, de două-trei ori pe săptămână, și merg cu bicicleta când vremea este frumoasă și caldă. Pentru că îmi place ciclismul, abia aștept să vină vara ca să pot merge oriunde. Folosesc bicicleta ca taxi, tramvai sau autobuz, dar și pentru a putea evada din oraș și a descoperi lumea care se întinde dincolo de zidurile lui. Cea mai lungă călătorie pe care am făcut-o a fost la Mănăstirea Capriana a doua zi după Paști, aproximativ 84 de kilometri dus-întors. Când mă întorceam, a izbucnit furtuna și pedalam pe un drum plin de bălți, ud până la oase.

Dar, datorită bicicletei, am descoperit și orașul. Am descoperit străzi noi sau locurile lui ascunse. De fiecare dată când merg cu bicicleta, vreau să merg în locuri în care nu am fost niciodată. Există și riscuri. Cel mai mare pericol este să fii atacat de câinii fără stăpân. Odată am fost atacat de o haită de câini într-o zonă industrială, într-o suburbie. Am folosit bicicleta pe post de scut pentru a mă proteja de câinii care m-au înconjurat. Mă atacau de peste tot, iar eu, cu bicicleta în mână, mă învârteam printre ei ca un titirez. Dacă am reușit să-i fac să se retragă, a fost datorită vocii mele. Plămânii mi-au salvat viața…

6. Aveți proiecte literare în acest moment? Ați putea să ne spuneți despre ele, de asemenea, să ne spuneți ce sfat(uri) le-ați da cititorilor noștri care visează să devină scriitori?

Momentan lucrez la un roman plin de povești culese de pretutindeni și care se va numi Les ponts de fleurs et de barbelés. În acest roman, includ și povești despre fotbal, precum Moartea unui fotbalist. Punctul de plecare al acestor povești este autobiografia. Fotbalul a fost una dintre marile mele pasiuni – în copilărie și adolescență am fost la un club de fotbal unde, împreună cu echipa mea, am câștigat multe competiții importante. Eram în mijlocul terenului, atacant. Dar odată, înainte de o competiție – o Spartakiadă în care urmau să vină să ne vadă agenți de la marile cluburi din Chișinău și Tiraspol – m-am îmbolnăvit. Într-o zi m-am prăbușit pe teren în timpul unui antrenament, fără nicio cauză. Am leșinat. Când m-am trezit, am constatat că nu mai pot alerga. Abia puteam să merg. Cum făceam un pas, îmi pierdeam respirația. Antrenorul a crezut că mă prefac și m-a obligat să mă antrenez în continuare. Ba mai mult, m-a obligat să-i însoțesc la spartakiade și să joc așa, bolnav. Aveam insomnii. Noaptea, toți dormeau și eu eram singurul care stăteam treaz până în zori. Și în acele nopți nedormite, când frica de a muri plutea în jurul meu, am început să scriu. După Spartakiadă, am părăsit fotbalul pentru totdeauna (deși am fost un fotbalist foarte bun sau cel puțin așa spuneau cei care m-au văzut jucând), am început să scriu și nu m-am mai oprit.

7. Tocmai am citit colecția ta de proză scurtă Eu, l-am ucis pe Hitler și am fost profund mișcată de simțul adevărului care emană din aceste știri. Totul pare cu adevărat real. Cum a apărut această carte?

Ciudățenia existenței și realității post-sovietice ar fi poate un punct de plecare pentru aceste povești. Un alt punct de plecare, după cum a remarcat și criticul și scriitorul Bogdan Alexandru Stănescu, ar fi suferința propriei mele existențe – inclusiv, sau chiar în primul rând – nu doar suferința lumii din jurul meu. Ceea ce am înțeles când vorbeam despre lumea Europei de Est este că această lume este eterogenă. Omul pestriț este reprezentativ pentru această lume. Nu omul de dreapta sau de stânga, nu disidentul sau conformistul, nu rebelul sau curajosul, ci omul eterogen. Un om care poate fi în același timp conformist și rebel, curajos și laș, de dreapta și de stânga, bun și rău, ticălos și nevinovat. A vedea această lume răsăriteană în alb și negru nu înseamnă a o înțelege. În poveștile din cartea mea, am încercat să scot în evidență acest personaj – omul pestriț. Am încercat să descriu această lume pestriță în care, de exemplu, un pensionar poate fura dintr-un magazin și, în același timp, rămâne nevinovat și unde numele dictatorilor ^{secolului XX} au devenit acum poreclele șefilor interlopi ai Chișinăului. Într-adevăr, titlul complet al acestei cărți ar fi trebuit să fie următorul: Eu, l-am ucis pe Hitler, un caïd al Chișinăului. A doua parte a titlului este totuși omisă, dar este implicită. Cartea mea vorbește despre o lume eterogenă în care granița dintre bine și rău, frumusețe și urâțenie, ingeniozitate și crimă a dispărut complet. Nu încerc să o stabilesc din nou, pur și simplu observ că există o lume eterogenă.

8. Vă gândiți să traduceți și alte romane în franceză, în afară de Moi, j’ai tué Hitler ? Care sunt visele scriitorului Dumitru Crudu?

Aș dori să fie tradus noul meu roman, Notre Marguerite. Cred că acest roman ar putea interesa și publicul occidental. Întrebările pe care le pun în acest roman sunt întrebările Europei de astăzi.

9. Ce sfaturi ați da scriitorilor începători sau persoanelor care visează să devină scriitori?