Interviu cu artista Elena DUCU

1. Cine este Elena DUCU?
Când ai simțit „chemarea” culorii în viața ta?

Numele meu de artist internațional este „artista luminii”.

Sunt o persoană hotărâtă care visează și încearcă mereu să realizeze ceea ce își dorește cu adevărat cu toate dificultățile care apar pe parcurs. Eu cred că imposibilul nu există, doar mintea noastră este cea care ne limitează să facem ceea ce ne dorim. De multe ori am depășit imposibilul, așa că nu cred că există această limită. Sper că într-o zi voi putea duce la bun sfârșit proiectele care sunt gata, multe proiecte importante și ambițioase. Una dintre ele este crearea unui muzeu unic în lume care ar putea revoluționa lumea artei. Am avut galeria mea de artă în centrul Münchenului timp de doi ani și din cauza coronavirusului a trebuit să o închid. Dar, aștept sfârșitul acestei pandemii și încep cu hotărâre să lucrez pentru visele și proiectele mele.

M-am născut cu talent. Mama îmi spunea mereu că m-am născut cu pensula în mână. Din copilărie am pictat și desenat mereu. Totuși, primele semne de talent s-au simțit în școala primară când tatăl meu mi-a dat o cutie de ciocolată albă cu Albă ca Zăpada și cei șapte pitici desenați și colorați pe ea. Am desenat totul perfect doar privind la ea. Profesorului meu nu-i venea să creadă că am un talent atât de special. În clasa a cincea, directorul și profesoara de artă mi-au dat teme pentru a face poze mari pe care să le pun pe holul școlii, imaginându-mi colegi răutăcioși făcând multe răutăți la școală. Aceste tablouri cu viziunea mea despre colegii mei sunt încă la școală.

Profesorul meu de artă le-a sugerat părinților mei să mă ducă la școala de artă pentru că a considerat că este păcat să nu-mi urmăresc talentul, dar părinții mei nu au fost de acord. Au vrut să devin medic sau avocat. Așa că sora mea mai mare „Mariana” a avut o discuție lungă cu ei, unde a insistat să mă lase să-mi continui visul. Din nou au refuzat. De la vârsta de 13 ani și jumătate, sora mea a avut grijă de mine. Pentru a cumpăra echipament care era scump pentru școală, lucram în vacanță. Uneori lucram ca și chelneriță într-un restaurant, alteori făceam proiecte pentru colegii mei care nu le puteau face și le prezentau la școală pentru a-și susține examenele. Alteori, expuneam și vindeam operele de artă gravate. Așa am reușit să termin școala pe care mi-am dorit-o cu o mare satisfacție personală.

2. Care a fost drumul tău către cine ești astăzi și în ce constă mediul tău artistic?

Când am terminat școala de artă în România, am constatat că nu era loc pentru proiectele și idealurile mele artistice. M-am gândit (în inocența mea) că dacă mă duc în Italia, țara artei, și spun că sunt artist, toată lumea mă va accepta cu brațele deschise și mă vor ajuta să-mi urmez visele. În schimb, când am plecat în Italia, la vârsta de 21 de ani, a trebuit să mă confrunt cu o realitate total diferită, o viață grea de integrare între oameni care aveau o altă mentalitate, o altă cultură.

În România am făcut liceul artistic cu profil de grafică publicitară și un stagiu la Teatrul Național din Craiova. Sora mea Mariana a avut mereu grijă de mine. În Italia, după mulți ani de muncă ilegală și fără niciun drept, am reușit să-mi urmez visul de artist și să-mi continui studiile într-o Academie de Arte cu profesori excelenți. După primul an de școală, am reușit să obțin bursa de merit. Am absolvit Academia Italiană de Arte cu profilul Scenografie și Regie.

3. Câte tablouri ați abandonat sau lăsat neterminate?

În mod normal, nu îmi las pânzele neterminate. Dacă nu-mi plac după un timp, pictez altceva deasupra. Desigur, sunt momente când pictorul crede într-un stil, atunci se răzgândește sau înțelege că stilul său de altădată nu îi mai convine, face cercetări și alte experimente în alte direcții. Un pictor își îmbunătățește stilul tot timpul, se îmbogățește cu noi experiențe ale vieții sale și alte tehnici.

4. Care sunt subiectele sau temele tale preferate și cât timp petreci în fața unei pânze?

Depinde de dimensiunea pânzei, tipul de pictură, sculptură sau proiect. Ca să vă dau un exemplu, am avut un proiect de instalație („Mysteri”) la care am lucrat 5 ani pentru a ajunge la rezultatul final. Am încercat să pictez și nu mi-a venit o idee despre ce îmi doream. Am încercat să sculptez și nici asta nu a funcționat. Am continuat cu scenografia și am fost dezamăgită. Mereu am muncit din greu pentru a-mi realiza ideea. În cele din urmă, mi-am pus toate tehnicile cap la cap pentru a ajunge la rezultatul final al unei instalații tridimensionale cu foi de aur. Am investit mulți bani și mult timp, dar până la urmă am fost foarte mulțumită de rezultat.

5. Ai un pictor preferat? Te influențează sau nu? Și în ce măsură?

Artiștii mei preferați sunt: ​​William Turner (pe care îl consider artistul luminii), geniul lui Leonardo da Vinci, Claude Monet (întotdeauna artistul luminii al impresionismului). Niciunul dintre ei nu m-a influențat. Stilul meu este total diferit de al lor, dar mereu i-am admirat pe acești artiști. Pentru a avea propriul meu stil, a trebuit să uit tot ce am studiat pentru a-mi găsi în sfârșit drumul. Este cel mai greu lucru din lume, este mai ușor să înveți decât să uiți.

6. Care este opera ta de artă preferată și de ce?

Lucrarea mea preferată este „Mysteri”, proiectul pe care l-am menționat anterior. Am investit multă dragoste și mult timp în ea. Sper că într-o zi va fi recunoscut pentru ceea ce este.

7. Ai alte pasiuni decât pictura?

Celelalte pasiuni ale mele sunt scenografia, designul grafic, gravura, sculptura, planificarea de evenimente culturale internaționale, ilustrațiile de cărți și călătoriile în America, Australia, toată Europa, Iordania,… De fiecare dată când mă întorc acasă sunt mai bogată, cu mai multă experiență și mai deschisă la minte.