Născută în Republica Moldova, unde și-a dezvoltat pasiunea pentru pictură, s-a mutat în Franța pentru a-și finaliza studiile la Sorbona.
Tehnica principală a Cezarei este uleiul pe pânză, dar artistei îi place să experimenteze noi tehnici și medii precum lemnul, sticla și hârtia. În prezent, trăiește și lucrează la Bruxelles, unde deține un studio de artă.
Opera sa artistică este legată de copilărie, basme și simboluri, uneori revăzute, pline de culori pure și vibrante amestecându-se cu copiii melancolici rătăciți pe dealurile satelor lor, dragoni binevoitori care protejează visele copiilor și copacii vieții viu colorați.
Cea care a fost expusă la Paris, Bruxelles, Istanbul, Amsterdam, Lausanne, Dijon, București și Chișinău și ale cărei lucrări se află în colecții private din întreaga Europă, ne primește în atelierul ei în această zi de 8 martie pentru un interviu de sărbătoare a Ziua Internațională a Femeii.
1.De cât timp pictezi și care este trecutul tău artistic?
Nu am o amintire exactă de când am început să pictez, dar știu că primii pași și cuvinte au fost însoțite de desene și picturi. Prin urmare, pot spune că am pictat mereu. Știu că sună puțin pretențios, dar este adevărul.
Parcursul școlar artistic a fost lung, parțial în Moldova și parțial în Franța. Școlile de artă mi-au adus, fără îndoială, o bogăție de cunoștințe și cultură. De multe ori mi se pune întrebarea dacă părinții au intervenit în această decizie, de fapt, nu. Am avut multă libertate de a alege ce să fac cu timpul extrașcolar, iar școala de artă a fost o mare scăpare pentru mine. Eram în elementul meu acolo. Sunt recunoscător că nu mi-au impus idei despre viitorul meu sau despre semnificația ocupațiilor mele. Fiecare ființă umană este unică. Este important să înțelegi de ce are nevoie, să i-o oferi. Am avut norocul să cresc într-o familie în care picturile, cărțile și spațiul de creație au avut un loc primordial fără a uita muzica și de asemenea marile momente de reculegere. Iubesc tăcerea în timp, este modul meu de a mă regăsi, de a-mi găsi orientarea.
2. Îmi poți spune ce te-a adus la pictură?
Culoarea pentru mine este bucuria de a trăi. Am o memorie foarte puternică pe acest subiect, în grădina străbunicii mele, într-un sat moldovenesc, am gustat (în sensul literal al termenului) acuarelă. Mi-au cumpărat pentru copii o cutie de acuarele rusești pe bază de miere. Mirosea foarte bine și era dulce. Întotdeauna păstrez această amintire puțin „madeleine de Proust” când mă uit la culori. Le găsesc minunate, pline de gust.
Acum, poate le mănânc doar cu ochii, dar am rămas cu dorința de a da și altora posibilitatea de a „gusta” aceste culori.
3.Care a fost cea mai mare provocare din viața ta de artist?
De a mă vedea așa. Am impresia că sunt ca toți ceilalți: continui să creez chiar și atunci când nimeni, a priori, nu „are nevoie”. Există „o necesitate interioară”, așa cum au spus foarte bine Kandinsky și Simone Hantaï. Să întâlnesc oameni și să le aduc bucuria de a trăi prin munca mea este cheia fericirii. Cu toții avem nevoie unul de altul. Provocarea mea este să găsesc echilibrul în relația dintre lumea mea interioară și cea din exterior.
4. Care sunt subiectele sau temele tale preferate și cum au evoluat picturile tale de-a lungul anilor?
De-a lungul anilor, am realizat mai multe serii de tablouri precum: „Vis cu dragon”, „Arborele vieții”, „Grădinile fermecate” sau portretele copiilor „Oda copilăriei” . Fiecare serie are o poveste:
- balaurul este o metamorfoză a „dorului de Chagall”, a calului său roșu care se transformă într-un dragon adormit, care a fost inspirat de vizita mea la Sighișoara.
- „Arborele vieții” a fost, la început, un portocal, copacul care m-a fascinat când am vizitat prima dată Georgia când eram copil. Am găsit acest copac uimitor. A devenit arborele stărilor de spirit. Fiecare copac are o culoare simbolică: „Arborele așteptării” este albastru, „Arborele iubirii” este galben etc.
Fiecare serie evoluează în timp. Fie pentru compozitie, fie pentru culori, revin să le revizitez cu o altă privire. Îmi imaginez că într-o zi voi putea expune pe o singură temă pentru a vedea cum s-a schimbat seria de-a lungul timpului.
În ultimii ani m-au interesat mai mult pigmenții și pictura abstractă, ca în seria: „Deep Blue” sau peisajele abstracte. În expresia abstractă găsesc o anumită libertate, o incertitudine palpitantă care mă scoate din drumurile bătute.
5. De fiecare dată când vin la tine acasă, mă simt ca la muzeu. Cum este ziua unui artist și cum trăiești în această atmosferă de culori boeme în fiecare zi?
Cred că studioul fiecărui artist are ceva special, un portal către alt Univers, o posibilitate de a fi, de a deschide o fereastră, o ușă, o privire spre altceva, dincolo de realitatea noastră. Petrec mult timp în spațiul meu și am și fericirea de a-l regăsi atunci când mă îndepărtez de el. Îmi place ideea că îmi este dor când sunt departe și îmi creez alte posibile spații de evadare în altă parte. Un atelier este un spațiu fizic, spațiu-timp al creației, este „posibilitatea unei insule” Uneori simt că iau această insulă cu mine oriunde merg.
Când aveam 7 sau 8 ani, am scris o poezie haiku despre o muscă care încearcă să-și găsească locul între foaia albă a mașinii de scris, pereți, fereastră și o ciocolată. Cred că zilele mele sunt foarte aproape de asta, de căutare continuă a bunăstării.
6. Pentru un autor, „scrisul este pictura vocii”, cum spunea Voltaire. Ce reprezintă pânza pentru artist? Care este opera ta de artă preferată și de ce?
Pentru mine pictura este o muzică colorată, mereu aceeași și diferită de fiecare dată. Dacă aș putea alege, aș locui în sala ovală a Muzeului Orangeriei, înconjurată de „Nuferii”. Este o lucrare extraordinară, nu există o linie de orizont, este o călătorie vizuală infinită.
7. Un gând pentru studenții tăi artiști?
Îmi place adesea să le spun: „o greșeală în pictură poate fi foarte frumoasă! »
