Interviu cu artista Anca Medrea

1.Când ai simțit prima oară chemarea „culorii” în viața ta? De câți ani pictezi și în ce constă puterea ta ca artist?

Este foarte posibil ca, chemarea culorii în viața mea să fi existat dintotdeauna, pentru că în copilărie aveam deja vise unde pictam. Ca adult, am trăit multă vreme cu binecunoscutul „program” de autosabotaj care îți spune „nu poți picta, nu ai talent”. De fapt, am început să pictez în 2008, după ce am făcut un curs de acuarelă într-un weekend. Puterea mea ca artist? Nu știu dacă am așa “putere”. Îmi amintesc ce mi-a spus primul și singurul meu profesor de acuarelă după prima mea lecție: „Ai culoare în tine… Nu am ce să te învăț despre culoare; este un cadou… ori avem acest dar, ori nu. Desenul se poate învăța, dar culoarea este o abilitate înnăscută”. Deci, da, am această facilitate… și aici nu vorbim despre măiestrie tehnică.

2. André Malraux spunea că „arta este calea cea mai scurtă de la om la om”. Ai simțit acest efect al artei tale? Dacă da, în ce context(e)?

Ceea ce spune Malraux este, mai degrabă, o credință; credinţa lui în ea. Pentru mine, Dragostea este cel mai scurt drum de la om la om. Arta este o ușă către dimensiuni nebănuite în fiecare dintre noi, dar gradul de deschidere a acestei uși depinde de o mulțime de factori.

3. Care a fost cea mai mare sau mai interesantă provocare din viața ta de artist?

Nu văd și nu vreau să caut prea mult în memorie un moment sau o situație anume pe care am trăit-o ca pe o provocare. Pentru mine, însuși procesul de creație este o provocare permanentă, în sensul că nu știu niciodată, cu adevărat niciodată, ce voi picta atunci când stau în genunchi în fața unei pânze albe sau, la masă, în fața golului hârtie de acuarelă. Și, mă bucur că nu știu, că nu am idee, nici o imagine deja concepută… o las să se întâmple… Mă minunez de ceea ce se întâmplă în fața mea, prin mine… și sunt mereu încrezătoare în acest proces și recunoscătoare că pot „participa” la acest act care mă depășește de cele mai multe ori.

4. Te influențează sau nu critica, oricare ar fi ea? Și în ce măsură?

Știu că creația mea, pictura mea, este o ființă vie care are, undeva, propria evoluție, propria ei dezvoltare, în mare măsură independentă de propria mea voință și, ca orice entitate vie, trebuie să treacă prin etape „naturale”. Nu pot forța nimic, nu pot „anticipa” nimic. De multe ori mă pun în slujba acestei ființe, sunt martorul și tovarășul evoluției ei. Privite din acest unghi, nu știu cum ceea ce numim „critici” (care sunt adesea sugestii, sfaturi, posibile direcții de urmat) ar putea influența într-un mod vizibil călătoria acestei ființe vii, care este creația mea. La nivelul fiecărei tehnici sunt, desigur, mereu, foarte multe lucruri de învățat, mai ales pentru un autodidact și un pictor amator ca mine și acolo apreciez sfaturile critice de la cei care au parcurs deja drumurile trasate de pictură „academică” dar, în afară de asta, îmi las pictura să-și trăiască viața și mă minunez de fiecare pas pe care îl face.

5. Nu este foarte ușor să câștigi o existență bună ca artist. Care ar fi sfatul pentru fiul tău dacă într-o zi ți-ar spune: „Vreau să devin pictor”?

FĂ-O… dacă este în tine, nici măcar nu este o chestiune de opțiune, este o nevoie vitală care trebuie onorata, hrănită și manifestată Lumii.

6. Leonardo Da Vinci spunea că „arta nu este niciodată terminată, ci doar abandonată”. Câte tablouri ai abandonat sau lăsat neterminate? Îți spui uneori că ar fi trebuit să pictezi altfel o pânză sau că nu ești mulțumită de rezultatul final?

Am o mulțime de acuarele neterminate, ceea ce mi se pare normal, pentru că este o tehnică extrem de solicitantă, care nu permite prea multe corecturi. Dar, ca orice tablou, finalizat sau neterminat, este o ființă care m-a făcut să particip la viața lui pentru o perioadă de timp, punând în mișcare stări de spirit, nevoi expresive ale momentului, amestecuri de culori specifice etc., sunt mereu mulțumită, nu am niciodată gustul eșecului și nu mă simt niciodată dezamăgită de rezultatul final, pentru că pentru mine acesta contează mai puțin. Pictura este un act existențial și nu un scop în sine, nu căutarea gratificației printr-un rezultat așteptat, cerut, dorit.

7. Un gând pentru studenții tăi artiști?

Aș vrea să fiu/devin pentru elevii mei ceea ce Jacques Salomé numește „un profesor de viață” (Vedeți? Cum spunem „profesorul meu de matematică”, „profesorul meu de biologie” am putea spune „profesorul meu de VIAȚĂ”) . Respectă VIAȚA, cunoaște legile naturale ale Vieții, ai o privire iubitoare asupra lucrurilor, o privire care întâmpină, care mângâie Lumea, care recunoaște și manifestă Frumusețea. Dar, pentru a realiza acest lucru, trebuie să învețe să „încetinească”, să-și liniștească respirația, să meargă în interiorul lori, să-și acorde timp, să lase spațiu imaginației, imaginilor care se ridică din adâncuri. Ei trebuie să învețe să nu vrea să facă „lucruri” cu orice preț, ci mai degrabă să-și asculte interiorul care este în perpetuă schimbare. Astfel, picturile lor vor fi expresia autentică a propriei muzici interioare.

Interviu realizat de Mirela Nita Sandu