EUROPANOVA: Am auzit că ți se plângeau fetele prin vecini, când erau mici, că n-au de mâncare acasă, că umblă mama cu poezia prin lume… Acum sunt mari, vii liniștită cu poezia la Bruxelles, la Festivalul EuropaNova, da?

RADMILA POPOVICI: Ori de câte ori „plecam cu poezia prin lume” pentru mai mult de trei zile, aveam acel sentiment (de vină) al mamei care-și lasă puii în afara grijii ei palpabile, dar timpul mi-a arătat că îmi subestimam copilele și supraapreciam nevoia prezenței mele necontenite alături de ele, pentru că fetele mele au învățat să-și poarte de grijă anume grație acestor mici despărțiri, să-mi aprecieze eforturile ș-apoi – poezia este oarecum sora lor, aceasta fiind o altă fiică a mea, constituită din trăiri și cuvinte, cu care s-au obișnuit să conviețuiască și chiar au îndrăgit-o. Așadar, vin la Festivalul EuropaNova, ca de obicei, emoționată, cu drag și bucurie, cu gândul bun pentru toți cei care mă așteaptă, atât acasă, cât și departe de ea, dar și cu credința că îngerii știu ce au de făcut. 

EUROPANOVA: Poezia ca o umbrelă. E o imagine pe care am pescuit-o dintr-o poezie de-a ta. Îți ține de ploaie? De fapt, ție îți place ploaia… Atunci, îți face umbră?

RADMILA POPOVICI: Am revenit și eu zilele acestea la poemul în care poezia mi-e umbrela ce mă apără, inclusiv de „pietrele” aruncate înspre noi de către semeni. Și tot într-una din serile trecute, m-a prins un torent puternic de ploaie, iar lipsa unei umbrele nu m-a oprit din mers, ci doar mi l-a grăbit. Și iarăși – cu cărți în rucsac, pe care l-am strâns la piept ca să le salvez de apa ce ne-a îmbrățișat, pe mine și pe fiica mea, cu toată udeala și răcoarea. A fost, de fapt, frumos. Natura este o mare forță. Cum să n-o admiri? Cum să nu-i simți superioritatea? Iar umbrela despre care spuneam, mi-e și lumină și umbră deopotrivă. Mă dezgolește și, totodată, mă acoperă. E magică.

EUROPANOVA: Pe cine ai vrea să inviți cu tine, sub umbrela ta? Pe cine nu accepți?

RADMILA POPOVICI: Nu-i accept sub această umbrelă pe cei cu piatra în mână. Știu, ar încerca s-o distrugă și din interior, dacă ar fi voia lor, așa, pe furiș, fără martori. În schimb, au loc sub ea toți cei care vin cu inimă bună. Poezia nu suportă ipocrizia și răutatea. Nici eu.

EUROPANOVA: Ce te faci, totuși, când vine vântul? Un vânt puternic, care-ți smulge umbrela…

RADMILA POPOVICI: O închid, o strâng la piept să nu mi-o ia vântul, până acesta înțelege că n-are cum să mi-o smulgă din brațe – e copilul meu. Și-l voi lăsa să zboare (pe acest copil) nu când vrea vântul, ci când i-o veni lui timpul.

EUROPANOVA: Uneori, nu e vesel în poeziile tale: „verile au ajuns crematorii”, „răul e claustromaniac”, tu vezi „abuzurile din univers”, într-o poezie mai recentă te războiești cu dictatorii lumii… Cuvântul, poezia, frumosul – mai salvează ele lumea de azi?

RADMILA POPOVICI: Mă întreb și eu: o  mai salvează, mai poate fi salvată, vrea ea să fie salvată…? Răspunsul nu mă mulțumește, dar ce știu și simt e că mă salvează, într-un fel, pe mine, mă ajută să rezist și să lupt prin cuvânt cu răul, căci altă armă nu știu să mânuiesc. Și această luptă a mea continuă, pentru că n-am încetat să cred în bine.


Acest proiect este realizat cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, al Institutului Cultural Român – Bruxelles, al Ambasadei României în Regatul Belgiei și al Ambasadei Moldovei în Regatul Belgiei și Luxemburg.